An attempt

  There is nothing like a stroll in the botanical garden in a sunny autumn day. I decided to step inside because the colors were so inviting. It was the best refuge from the madness of the city. What impressed me was the mixture of green, yellow, orange and brown. It was dominant. The flowers which were still in bloom seemed out of their element and discordant. Some trees, still green, were claiming the supremacy of life over the prologue of the deadly winter. The others, dressed up very fancy, were facing the autumn sun which enriched their presence, made them sparkle. A thought was bothering me, the thought that when the night would fall over the garden there will be no difference between them. And what is more, they would look sad and spooky, uninviting and lifeless. But I was there and I decided to enjoy the show. 

         A little bit further, on the surface of the pond, some leaves were floating in a strange dance, resting for a moment, continuing to float, reflecting the light of the sun. Some birds, calming down their note, were sitting on the branches of the trees and were making plans how to postpone the bleak season that they knew it would follow.  

         The garden looked transparent, the alleys were deserted but full of dead leaves, the air was heavy and full of unknown, exotic scents, coming from exotic trees, a warm wind was blowing. I could swear I heard a melody coming from nowhere, a piano melody underlining the falling apart of nature.

         Things changed when I entered the glass house. A different universe, a warm one where winter was not allowed. Huge plants, unfamiliar and overwhelming, were kept under glass walls and windows, in a hopeless attempt to preserve life in a bottle, away from degradation, till next spring. I felt as if I was in the wrong place, so I went outside to enjoy the game nature or God was playing with humans. I took a deep breath and continued my walk, riching the highest point in the garden. I looked down towards the town and what I saw almost suffocated me. My heart was too big for my chest, my blood warmed and I wished I could stop the time for a while. I regreted I hadn’t taken my camera. It was a moment, one in a lifetime, when the greatness of the earth made me think how lucky I was to be part of it. 

Exersari cu Chirila Tudor

Cu Antrenorul.

Citesc din Chirila. Nu tot timpul, din cand in cand. E asa de naucitor cum scrie, ca am nevoie de pauze de respiratie. Si nu cunosc tehnica. Trebuie invatata asa cum inveti tehnica vocala. Pe aia o stiu, am prins-o repede, chiar daca si partitura ma mai lasa fara respiratie din cauza armoniei sublime. Dar ma gandesc la cuvintele dirijorului, la cascatul profund, la relaxarea muschilor, la coborarea laringelui si, din reflex, aplic rapid. 

Cu Chirila e mai complicat. Cum sa respir dupa 20 de cuvinte?Nu am niciun reflex format. Cum sa le aleg repede ca sa nu uit sa ma definesc? Am scris pe un sfert de coala 9 din cele 20 si de atunci ma gandesc la restul de 11. Cum e, Chirila? Hai, zi-mi cum sa fac sa le aleg pe toate! Tu ai pornit jocul asta. Nu e corect sa ma gandesc asa mult, stiu. Sunt asa de multe si asa de greu de ales. Ai dreptate, poate ar trebui sa se instaleze dictatura cuvintelor putine. Avem prea multe la dispozitie si cand avem nevoie de 20, nu le putem alege. Oricum, uneori nu ne sunt deloc folositoare. Nu pot cuprinde trairile noastre. Mi-e ciuda pe multitudinea si diversitatea lumilor din capul lui Chirila. Ma pierd in reflectii nesfarsite iscate de textul citit si nu mai stiu sa respir. Nu cunosc tehnica, asta este. Nu mai stiu sa revin la bulevardul principal al textului. Se ingusteaza si ma obliga sa o iau pe stradute laterale. Poate ca tocmai asta e tehnica. Candva mi s-a spus ca textul nu mai apartine autorului din momentul in care este citi. Apartine cititorului suveran. Regret, Chirila, textul tau imi apartine...Pot croi lumile mele peste el. Eu sunt Tudor Chirila, eu traiesc in lumile tale si le populez cu lumile mele. Si tu faci la fel. Jocul poate merge la infinit. Cine sa-l opreasca?

Si apoi ma gandesc la Jurnalul unui embrion. Mi-e dor de vocea Ingerului. Mi-e ciuda ca nu mi-o amintesc. Nu stiu ce doare mai tare, ca ne nastem sau ca pierdem abilitatea de a auzi vocea Ingerului?



Exersari despre tine 

You have 1 message!
"Vrei sa stii ce-am facut azi? Pai, stai sa-ti povestesc. Mi-am cules sufletul facut cioburi de pe jos si am plecat sa exist fara tine. Am cumparat niste lucruri si m-am intors acasa. Cu sufletul tot cioburi... L-am pus intr-o punguta simpla, altceva nu aveam la indemana, si am bagat punga intr-un buzunar. Acasa am facut ce fac toate femeile puternice: am strans din dinti si m-am apucat de lucru, ignorand punga cu cioburi. Hopa si cliseul! N-am ce face. Nu se poate fara ele. Ne ingramadesc viata in cuvinte ieftine si e usor de lucrat cu ele. Le putem ocoli, imbunatati, ignora, prelucra, dar nu putem fara ele. Ne intoarcem spasiti la ele, ori de cate ori ramanem in pana de cuvinte. Divaghez prea mult. Revin. M-am apucat de lucru. In tot timpul asta, am asteptat sa te intorci si sa lipesti cioburile la loc cu un zambet. Destul de tarziu  s-a intamplat...Nu pot exista fara tine. Ma doare prin tot corpul si ma fac cioburi...Lipeste-ma la loc!"
Message sent.

" E prea tarziu sa mai facem un copil? Raspunde-mi tot aici."
Message sent.
Mi-ai raspuns, dar nu acolo, ci direct, privindu-ma in ochi. Nu stiu de unde vine dorinta asta de a mai face un copil. E cam tarzie, dar ma domina. Nu o pot ignora, e in interiorul fiintei mele. Iti doresti sa faci copii cand iubesti foarte mult. Asta trebuie sa fie explicatia...