Exersari cu Chirila Tudor

Cu Antrenorul.

Citesc din Chirila. Nu tot timpul, din cand in cand. E asa de naucitor cum scrie, ca am nevoie de pauze de respiratie. Si nu cunosc tehnica. Trebuie invatata asa cum inveti tehnica vocala. Pe aia o stiu, am prins-o repede, chiar daca si partitura ma mai lasa fara respiratie din cauza armoniei sublime. Dar ma gandesc la cuvintele dirijorului, la cascatul profund, la relaxarea muschilor, la coborarea laringelui si, din reflex, aplic rapid. 

Cu Chirila e mai complicat. Cum sa respir dupa 20 de cuvinte?Nu am niciun reflex format. Cum sa le aleg repede ca sa nu uit sa ma definesc? Am scris pe un sfert de coala 9 din cele 20 si de atunci ma gandesc la restul de 11. Cum e, Chirila? Hai, zi-mi cum sa fac sa le aleg pe toate! Tu ai pornit jocul asta. Nu e corect sa ma gandesc asa mult, stiu. Sunt asa de multe si asa de greu de ales. Ai dreptate, poate ar trebui sa se instaleze dictatura cuvintelor putine. Avem prea multe la dispozitie si cand avem nevoie de 20, nu le putem alege. Oricum, uneori nu ne sunt deloc folositoare. Nu pot cuprinde trairile noastre. Mi-e ciuda pe multitudinea si diversitatea lumilor din capul lui Chirila. Ma pierd in reflectii nesfarsite iscate de textul citit si nu mai stiu sa respir. Nu cunosc tehnica, asta este. Nu mai stiu sa revin la bulevardul principal al textului. Se ingusteaza si ma obliga sa o iau pe stradute laterale. Poate ca tocmai asta e tehnica. Candva mi s-a spus ca textul nu mai apartine autorului din momentul in care este citi. Apartine cititorului suveran. Regret, Chirila, textul tau imi apartine...Pot croi lumile mele peste el. Eu sunt Tudor Chirila, eu traiesc in lumile tale si le populez cu lumile mele. Si tu faci la fel. Jocul poate merge la infinit. Cine sa-l opreasca?

Si apoi ma gandesc la Jurnalul unui embrion. Mi-e dor de vocea Ingerului. Mi-e ciuda ca nu mi-o amintesc. Nu stiu ce doare mai tare, ca ne nastem sau ca pierdem abilitatea de a auzi vocea Ingerului?



Exersari despre tine 

You have 1 message!
"Vrei sa stii ce-am facut azi? Pai, stai sa-ti povestesc. Mi-am cules sufletul facut cioburi de pe jos si am plecat sa exist fara tine. Am cumparat niste lucruri si m-am intors acasa. Cu sufletul tot cioburi... L-am pus intr-o punguta simpla, altceva nu aveam la indemana, si am bagat punga intr-un buzunar. Acasa am facut ce fac toate femeile puternice: am strans din dinti si m-am apucat de lucru, ignorand punga cu cioburi. Hopa si cliseul! N-am ce face. Nu se poate fara ele. Ne ingramadesc viata in cuvinte ieftine si e usor de lucrat cu ele. Le putem ocoli, imbunatati, ignora, prelucra, dar nu putem fara ele. Ne intoarcem spasiti la ele, ori de cate ori ramanem in pana de cuvinte. Divaghez prea mult. Revin. M-am apucat de lucru. In tot timpul asta, am asteptat sa te intorci si sa lipesti cioburile la loc cu un zambet. Destul de tarziu  s-a intamplat...Nu pot exista fara tine. Ma doare prin tot corpul si ma fac cioburi...Lipeste-ma la loc!"
Message sent.

" E prea tarziu sa mai facem un copil? Raspunde-mi tot aici."
Message sent.
Mi-ai raspuns, dar nu acolo, ci direct, privindu-ma in ochi. Nu stiu de unde vine dorinta asta de a mai face un copil. E cam tarzie, dar ma domina. Nu o pot ignora, e in interiorul fiintei mele. Iti doresti sa faci copii cand iubesti foarte mult. Asta trebuie sa fie explicatia...