Odă bărbaților (sic!)

In America anului 2018 e vânatoarea de vrăjitoare. Actrițele poarta negru la ceremonii de decernare. Apar săptămânal noi cazuri de hărțuire sexuala. Bărbații sunt stigmatizați - concluzia - ”bărbații e porci”. 

In Franța anului 2018, Catherine Deneuve, celebra divă a cinematografiei anilor 60-70, figura iconică a eleganței și rafinamentului, ia atitudine în favoarea ”porcilor”. Diferențele culturale își spun cuvântul în tipul de atitudine față de spinoasa problemă. 

Dacă în America, unde sexualitatea a luat de multe ori forme aberante, problema hărțuirii sexuale a devenit o tară, în Franța - țara manierelor elegante și a flirtului, femeile au o altă abordare a problemei. Franțuzoaicele consideră că atenția insistentă din partea bărbaților, flirtul, apropourile fără perdea, sunt comportamente care fac femeia să se simtă femeie, sunt etalon pentru atractivitatea acesteia, sunt oglinda în care ele se privesc permanent.

Revenind pe plaiuri mioritice, ne uităm la atitudinea româncelor în cazul hărțuirii sexuale. De obicei, recțiile la noi sunt cenzurate de rușine. Dacă femeia din România a fost hărțuită sau chiar agresată sexual, de foarte multe ori tace, de rușine sau de frică. Poate s-a lasat hărțuită pentru un job mai bun, poate are copii și nu îi poate face de rușine, poate...și ne putem gândi la multe alte situații cu ”poate”. Mai exista cealaltă categorie care, la fel ca locuitoarele Albionului, sunt doritoare de flirt, se măsoară în atențiile cu tentă sexuală ale bărbaților. Prea puține au curaj să recunoască. Iar intervine rușinea, frica de stigmatizare, frica de șoaptele pe la colțuri. Fraza ” e curvă”.

În acest punct vreau să uit de scandalurile sexuale de la Hollywood. În acest punct vreau să vorbesc despre cei care intră în categoria de BĂRBAT.

Și încep cu un REGE oarecare care și-a purtat țara în suflet pâna la moarte, care a renunțat cu demnitate la rang pentru a-și salva poporul, care a trăit frumos și demn într-un exil care nu l-a secătuit sufletește. Un rege plâns și repede uitat. Fac o reverență respectuoasă și trec mai departe.

Mă gândesc apoi la BĂRBAȚII purtători de războaie care de multe ori nu sunt ale lor. Veterani ai conflictelor mondiale, voluntari pe fronturi negre, mustind de sânge, pe care propria țară i-a uitat și îi respinge. Suferind de PTSD, de depresii grave, de foame si frig, dar cel mai grav, suferind de absența dragostei, se sinucid, mor neștiuți, câte unul la doua ore, conform statisticilor. Au fost ”on the wrong side of Heaven and on the righteous side of hell”.

Mai sunt și BĂRBAȚII care mișcă lumea, cu minți creatoare, vizionari cu mult înaintea timpului. Cei care revoluționează existența, care inventează lucruri și dau o măsură a capacității creierului uman. Subiectul e prea vast pentru a fi epuizat aici. 

Am lasat la urmă o categorie particulară de BĂRBAȚI. Sunt cei care poarta războaie mai mici, războaie neștiute, ale propriilor familii. Aici este BĂRBATUL care își poartă pe brațe soția imobilizată în scaun cu rotile și o ajută să crească doi copii. Tot aici e BĂRBATUL pentru care familia este mai importantă decât orice altceva, cel care e soț și tată, mereu prezent, mereu implicat. Aici e cel care își îngrijește soția bolnavă de cancer până la capăt. Cel demn, cel corect și vertical, cel de care femeia de lângă el se îndragosteste zi de zi,cel care o face mereu sa se simta apreciată și iubită, soțul, iubitul, prietenul cel mai bun, fratele pe care ea nu l-a avut, cel care impune rspect și admirație. Cel căruia îi e greu dar nu se plânge, ale carui poveri le bănuiești dar nu le cunoști total. EL, BĂRBATUL, SOȚUL MEU...    

Marea cu tine

           Marea cu tine. Vis implinit, Dor nespus stins cu valuri. Am asteptat atata timp...
O iubesc nebuneste, dar fara tine ar fi fost degeaba. Am visat impreuna cum valul ne imbratiseaza picioarele si impreuna am imbratisat-o. Plimbarile noastre, pasii nostri pe nisip, soapte de dragoste. 

         Rasariturile nostre - respiratii divine, juraminte de credinta. Regretul ca l-am pierdut pe ultimul din bratele tale. Cu tine am impartit soarele, viata mea...Acolo si atunci am sperat ca batranul ticaitor sa amortesca lenes clipa si sa fim incapsulati intr-o picatura de val, malul marii sa ne duca fara intoarcere. 

   Marea si iubirea noastra. Marea mea iubire mare... Viata mea, marea mea, iubirea mea.

I like yellow!

De o vreme incoace am o fixatie pentru culoarea galbena. Si aproape obsesie pentru floarea-soarelui. Am incercat chiar sa pictez floarea asta. E greu cand nu ai talent.:)

Am incercat sa imi explic de ce, dar nu am prea reusit. O fi ceva in subconstient. Mi-am redecorat una din camere umpland-o de lucruri colorate in galben sau nuante apropiate si ma simt tare bine cand stau acolo. Ma simt energizata, mai optimista, mai plina de viata, mai toleranta, mai vesela. Acolo ma izolez sa citesc, sa scriu, sa ma rog, sa ma gandesc la viata mea. Galbenul devine pauza de relaxare, pastila de energie, declicul pentru visare, post-it-ul cu ce nu am voie sa uit. 

 Zic specialistii ca e cea mai expansiva culoare, benefica pentru starea noastra psihica si fizica. E culoarea verii, a florii-soarelui, a spicului de grau, a nisipului de pe plaja, a amintirilor frumoase din vacante...Doar ca in cazul amintirilor capata o nuanta de cenusa, de uscaciune. O prefer pe cea vie, a prezentului, cea pe care Van Gogh a sechestrat-o pentru eternitate in tablourile sale. In spicul de grau e deja nuanta toamnei ce va sa vina, holograma frunzelor cazute. 

Ma gandesc ca si obsesia pentru floarea-soarelui spune ceva despre mine in momentul prezent. Sa vedem: infloreste vara, o saruta soarele dimineata devreme si ea se deschide spre el, urmarindu-l credincioasa si mereu indragostita, cu chipul ei delicat, pana la apus. Cand nu-l mai vede isi pleaca chipul suparata, asteptand repetarea miracolului.

Dumnezeu insusi picteaza lumea cu lanuri galbene, zambitoare, vrand parca sa ne aminteasca ca, asa cum floarea urmareste soarele, neputand straluci in lipsa lui, asa si oamenii devin umbre calatoare in lipsa gratiei divine. 

Si eu infloresc sarutata de un soare numai al meu. Gravitez in jurul fiintei mele, impulsionata de el. Fiinta mea se umbreste in lipsa lui, dar traieste cu energia inmagazinata din razele lui si stie ca ritmul lumina-umbra se repeta si nu poate fi intrerupt. Iubirea e energia care hraneste  acest ritm. La randul meu, sunt soare pentru alte flori si imi asum rolul cu toata dragostea. 

Sa fiti flori iubite de soare si sa luminati iubind alte flori!   

Status: indurerata

Ne mor copiii, prietenii, eroii...Ne mor in accidente groaznice si stupide sau rapiti de boli necrutatoare, dupa suferinte lungi...Se duc suflete bune si tinere si nu gasim nicio explicatie logica pentru disparitia lor brusca. Lasa goluri imense, familii indurerate, copii fara tati, mame fara copii...


Moartea e coplesitoare! O mama isi ingroapa fetita de 1 iunie, un baiat isi pierde tatal in accident de masina, cancerul rapeste un alt tata de langa copilul lui, de langa sotie, de langa prieteni...
Un elicopter prabusit transforma in nefiinta patru eroi...


Tragedia din Colectiv, tragedia de la Paris, tragedia dintr-un mic orasel de provincie... Moartea ia in stil mare sau cu discretie...Nimeni nu o poate opri!

An attempt

  There is nothing like a stroll in the botanical garden in a sunny autumn day. I decided to step inside because the colors were so inviting. It was the best refuge from the madness of the city. What impressed me was the mixture of green, yellow, orange and brown. It was dominant. The flowers which were still in bloom seemed out of their element and discordant. Some trees, still green, were claiming the supremacy of life over the prologue of the deadly winter. The others, dressed up very fancy, were facing the autumn sun which enriched their presence, made them sparkle. A thought was bothering me, the thought that when the night would fall over the garden there will be no difference between them. And what is more, they would look sad and spooky, uninviting and lifeless. But I was there and I decided to enjoy the show. 

         A little bit further, on the surface of the pond, some leaves were floating in a strange dance, resting for a moment, continuing to float, reflecting the light of the sun. Some birds, calming down their note, were sitting on the branches of the trees and were making plans how to postpone the bleak season that they knew it would follow.  

         The garden looked transparent, the alleys were deserted but full of dead leaves, the air was heavy and full of unknown, exotic scents, coming from exotic trees, a warm wind was blowing. I could swear I heard a melody coming from nowhere, a piano melody underlining the falling apart of nature.

         Things changed when I entered the glass house. A different universe, a warm one where winter was not allowed. Huge plants, unfamiliar and overwhelming, were kept under glass walls and windows, in a hopeless attempt to preserve life in a bottle, away from degradation, till next spring. I felt as if I was in the wrong place, so I went outside to enjoy the game nature or God was playing with humans. I took a deep breath and continued my walk, riching the highest point in the garden. I looked down towards the town and what I saw almost suffocated me. My heart was too big for my chest, my blood warmed and I wished I could stop the time for a while. I regreted I hadn’t taken my camera. It was a moment, one in a lifetime, when the greatness of the earth made me think how lucky I was to be part of it. 

Exersari cu Chirila Tudor

Cu Antrenorul.

Citesc din Chirila. Nu tot timpul, din cand in cand. E asa de naucitor cum scrie, ca am nevoie de pauze de respiratie. Si nu cunosc tehnica. Trebuie invatata asa cum inveti tehnica vocala. Pe aia o stiu, am prins-o repede, chiar daca si partitura ma mai lasa fara respiratie din cauza armoniei sublime. Dar ma gandesc la cuvintele dirijorului, la cascatul profund, la relaxarea muschilor, la coborarea laringelui si, din reflex, aplic rapid. 

Cu Chirila e mai complicat. Cum sa respir dupa 20 de cuvinte?Nu am niciun reflex format. Cum sa le aleg repede ca sa nu uit sa ma definesc? Am scris pe un sfert de coala 9 din cele 20 si de atunci ma gandesc la restul de 11. Cum e, Chirila? Hai, zi-mi cum sa fac sa le aleg pe toate! Tu ai pornit jocul asta. Nu e corect sa ma gandesc asa mult, stiu. Sunt asa de multe si asa de greu de ales. Ai dreptate, poate ar trebui sa se instaleze dictatura cuvintelor putine. Avem prea multe la dispozitie si cand avem nevoie de 20, nu le putem alege. Oricum, uneori nu ne sunt deloc folositoare. Nu pot cuprinde trairile noastre. Mi-e ciuda pe multitudinea si diversitatea lumilor din capul lui Chirila. Ma pierd in reflectii nesfarsite iscate de textul citit si nu mai stiu sa respir. Nu cunosc tehnica, asta este. Nu mai stiu sa revin la bulevardul principal al textului. Se ingusteaza si ma obliga sa o iau pe stradute laterale. Poate ca tocmai asta e tehnica. Candva mi s-a spus ca textul nu mai apartine autorului din momentul in care este citi. Apartine cititorului suveran. Regret, Chirila, textul tau imi apartine...Pot croi lumile mele peste el. Eu sunt Tudor Chirila, eu traiesc in lumile tale si le populez cu lumile mele. Si tu faci la fel. Jocul poate merge la infinit. Cine sa-l opreasca?

Si apoi ma gandesc la Jurnalul unui embrion. Mi-e dor de vocea Ingerului. Mi-e ciuda ca nu mi-o amintesc. Nu stiu ce doare mai tare, ca ne nastem sau ca pierdem abilitatea de a auzi vocea Ingerului?



Exersari despre tine 

You have 1 message!
"Vrei sa stii ce-am facut azi? Pai, stai sa-ti povestesc. Mi-am cules sufletul facut cioburi de pe jos si am plecat sa exist fara tine. Am cumparat niste lucruri si m-am intors acasa. Cu sufletul tot cioburi... L-am pus intr-o punguta simpla, altceva nu aveam la indemana, si am bagat punga intr-un buzunar. Acasa am facut ce fac toate femeile puternice: am strans din dinti si m-am apucat de lucru, ignorand punga cu cioburi. Hopa si cliseul! N-am ce face. Nu se poate fara ele. Ne ingramadesc viata in cuvinte ieftine si e usor de lucrat cu ele. Le putem ocoli, imbunatati, ignora, prelucra, dar nu putem fara ele. Ne intoarcem spasiti la ele, ori de cate ori ramanem in pana de cuvinte. Divaghez prea mult. Revin. M-am apucat de lucru. In tot timpul asta, am asteptat sa te intorci si sa lipesti cioburile la loc cu un zambet. Destul de tarziu  s-a intamplat...Nu pot exista fara tine. Ma doare prin tot corpul si ma fac cioburi...Lipeste-ma la loc!"
Message sent.

" E prea tarziu sa mai facem un copil? Raspunde-mi tot aici."
Message sent.
Mi-ai raspuns, dar nu acolo, ci direct, privindu-ma in ochi. Nu stiu de unde vine dorinta asta de a mai face un copil. E cam tarzie, dar ma domina. Nu o pot ignora, e in interiorul fiintei mele. Iti doresti sa faci copii cand iubesti foarte mult. Asta trebuie sa fie explicatia...

Impresii de parinte si nimic mai mult

Si acest text a fost postat pe facebook in iunie 2014.

Acum, dupa ce turneul final s-a incheiat iar emotiile pozitive si negative s-au mai asezat, imi permit sa exprim impresii personale legate de acest eveniment. As vrea sa incep prin a spune ca l-am dus pe fiul meu la handbal, in primul rand, pentru a face sport, in al doilea rand, pentru ca din toate formele de sport practicate in orasul nostru, handbalul se face cu seriozitate si eleganta si, in al treilea rand, pentru faima celor doi Antrenori de la juniori. Mai exista un motiv, poate mai important decat toate cele de mai sus si acesta este dorinta ca fiul meu sa invete valori precum prietenia, loialitatea, spiritul de echipa, curajul, cinstea si rsponsabilitatea.
Turneul final de handbal de la Turda mi-a lasat un gust amar si m-a facut sa ma intreb ce va invata fiul meu din acesta experienta. Si nu pentru ca micii handbalisti s-au clasat pe locul noua. Gustul amar a fost provocat de atitudinea unor parinti fata de ceea ce s-a intamplat pe teren. Am crezut ca rolul parintilor in astfel de situatii este sa incurajeze si sa sustina echipa. Nu cred ca este permis ca un parinte sa injure din tribuna un copil aflat pe teren, nu cred ca un parinte are dreptul sa faca reguli sau sa le impuna in locul antrenorilor. Parintii au fost invitati ca spectatori si ar fi fost bine sa ramana simpli spectatori. Ei trebuie sa inteleaga ca un meci nu se castiga, nici nu se pierde din cauza unui singur copil. Pe teren sunt sapte jucatori, fiecare cu rolul sau. Daca meciul se castiga sau se pierde este vina colectiva. Sa ne gandim care e aportul fiecaruia in cadrul echipei si apoi sa emitem pareri. Un meci nu se castiga pentru a gadila orgoliul parintilor si, daca se pierde, nu ar trebui sa scoata ce e mai urat din oameni.
Dragi parinti, sa avem grija ce ii invatam pe copiii nostri, pentru ca de ei depinde ce se va intampla in viitor cu aceasta echipa. Sa lasam Antrenorii sa-si faca treaba. Daca putem ajuta in vreun fel, sa o facem. Daca nu, sa nu incurcam.
Turneul de handbal trebuie sa fie o lectie pentru noi toti. De aceea, in incheiere, ma inclin in fata celor doi Antrenori, imi declar inca o data respectul imens pentru munca lor, le multumesc copiilor pentru daruire si le doresc mult succes. Sa nu uitati, handbalul este un joc. Sa il pastram asa!
Felicitari, copii! Felicitari, Relu Oroian! Felicitari, Dane Crisan!