Handbalul, iubirea mea...

Foto: Bogdan Sandru

Ce urmeaza este un text din  noiembrie 2014, postat pe facebook, intr-un moment in care echipa de handbal a orasului era intr-o situatie delicata in clasament si din punct de vedere al moralului. Mi-e drag textul si de aceea am decis sa il pun pe blog. Deci...

Draga echipa,

De ce e frumos orasul asta? Pentru ca Ariesul trece prin el si ii spala fata, pentru ca are Cheile Turzii aproape si imprumuta orasului ceva din maretia lor, pentru ca are cea mai frumoasa salina din lume si, nu in ultimul rand, pentru ca are oameni frumosi, cu suflet mare si cu trairi adevarate. Si poate ca motive ar mai fi. Pentru noi, fanii, sigur mai exista unul. Cand mergem pe strada, cu capul plecat si cu sufletul plin de griji, unul din lucrurile care ne scot din ale noastre este un afis mic si colorat in galben si albastru, care anunta urmatorul meci de handbal. Fiecare meci e o evadare din griul grijilor de zi cu zi, ocazia de a sparge tiparele, adrenalina si bucurie, iar voi, handbalistii, sunteti eroii nostri. Barbatii va respecta si va invidiaza, femeile va adora, copiii v-au transformat in idoli, bunicii si bunicile uita ca au pensii de mizerie si dureri de oase.
Ne-ati invatat sa visam frumos, ne-ati invatat ca se poate, ne-ati invatat ca munca serioasa aduce rezultate pe masura. Locul III in sezonul trecut a fost o realizare la care nu am indraznit sa speram. Ar fi trebuit sa iesim in strada sa sarbatorim alaturi de voi.
Va apreciem munca si sacrificiul, va respectam pentru ceea ce sunteti, traim si murim la fiecare meci alaturi de voi, suferim alaturi de voi la fiecare accidentare si ne place sa credem ca suntem al optulea jucator de pe teren.
Ne inclinam cu respect in fata fiecaruia dintre voi si va rugam sa nu renuntati la visul frumos care se numeste AHC Potaissa Turda. Luati-ne cu voi la fiecare meci din deplasare, undeva intr-un buzunar de suflet, iar la meciurile de acasa acordati-va timp sa ascultati inima mare care bate alaturi de voi in sala Gheorghe Baritiu.
Hai, Potaissa! 

Magie pe doua roti

E suficient un tur de pista spectaculos ca un simplu muritor sa devina zeu. Nici nu trebuie sa castige cursa, e suficient sa-ti ofere spectacol, sa vezi depasiri spectaculoase, sa vezi cum imblanzeste fiara cu doua roti, cum pastreaza cu maiestrie un echilibru fragil, cum isi depaseste propriile frici si propriile limite. Atunci, tu, privitorul, simti ca poti orice, simti cum iti cresc aripi, imprumuti din miracolul petrecut pe pista. Ochii nu se mai pot dezlipi de ecranul televizorului, nivelul de adrenalina o ia razna, pulsul e vraiste, asteptarea te omoara. Pilotul se desprinde o data, a doua oara, a treia oara, pierzi sirul. Cursa se termina si nici nu mai conteaza cine a iesit pe primul loc. Tot ce iti ramane in minte este minutul de magie in care pilotul isi demonstreaza maiestria.

Nu sunt fan Rossi, dar nu pot sa nu admir perseverenta, talentul si eleganta cu care parcurge fiecare cursa. Meritele lui sunt de necontestat si sunt convinsa ca va fi greu de egalat. Imi plac  si rasturnarile de situatie gen iesirile din cursa ale lui Marquez, pe care il admir pentru ca la o varsta la care altii petrec prin cluburi, el munceste din greu pentru a-si implini visul. Sa fi campion mondial la 20 si ceva de ani nu e chiar simplu. Apoi, mai sunt si cursele ca cea de azi in care, un pilot ( Pedrosa) care a stat mult timp in umbra altora, tasneste si face imposibilul posibil. Si asa, incet, incet, microbul se instaleaza si devin fan. Excelenta, in orice domeniu, actioneaza ca un drog. Excelenta a fost  reprezentata azi de duelul Rossi-Pedrosa pe pista de la Aragon. Hats off, gentlemen!

Sunday flavour

Nu intentionez sa transform blogul in retetar dar, daca simt nevoia, voi posta imagini si impresii despre retete incercate care mi-au indus o anumita stare.

Savurati o felie de Tosca, alaturi de cafeaua aferenta!

Va doresc o duminica aromata!:)

Toamna

S-a dus si vara... De unde stiu? Din aer, din lumina solara mai molcoma si mai obosita, din vant, din felul in care canta greierii a disperare, din nostalgia din sufletul meu, din primele nuci verzi mancate pe furis, din gustul merelor, din primele nuante de galben din copaci. Mai e nevoie de alte argumente? Am mancat primele nuci verzi cu pofta dar si cu teama, teama de frig si de iarna, teama de ianuarie si februarie.

Pentru mine toamna e o incantare, e o nebunie de senzatii, arome si culori, e o forta a naturii. Nu cred ca as alege primavara in defavoarea toamnei. Primavara e un copil cam needucat, care nu tine cont de maniere, face totul cu nerabdare si cu nepasare, iar vara e o nebuna infumurata, care crede ca totul i se cuvine si totul i se permite. Toamna, in schimb, face totul cu migala si cu eleganta: asaza culorile, elibereaza arome nebunesti, ploua mult, dar frumos, ne suceste mintile ca o doamna stilata si misterioasa din inalta societate de alatadata si, pana ne dezmeticim, isi ia talpasita si ne trezim cu iarna pe cap.

Dar nu lasa nimic la voia intamplarii: umple camarile, extrage licori fermecate care sa ne tina de urat peste iarna, coace fructele, ne decoreaza peisajul, ne intoarce pe toti in sinea noastra, de unde ne-au scos celelalte doua nebune, primavara si vara.

Toamna e o doamna chiar si atunci cand ne ploua. Ne ploua incet, manierat si cu eleganta. Nu poti sa nu o iubesti chiar si atunci cand ne bate cu vantul si cu ploile reci, pentru ca ne aduna in case langa cei dragi, ne creeaza starea pentru a face planuri pentru anul care vine, cu o ceasca de ceai fierbinte in mana.

Dumnezeu, in nemarginita-i intelepciune, ne-a facut-o cadou! Sa ne bucuram de ea!