An attempt

  There is nothing like a stroll in the botanical garden in a sunny autumn day. I decided to step inside because the colors were so inviting. It was the best refuge from the madness of the city. What impressed me was the mixture of green, yellow, orange and brown. It was dominant. The flowers which were still in bloom seemed out of their element and discordant. Some trees, still green, were claiming the supremacy of life over the prologue of the deadly winter. The others, dressed up very fancy, were facing the autumn sun which enriched their presence, made them sparkle. A thought was bothering me, the thought that when the night would fall over the garden there will be no difference between them. And what is more, they would look sad and spooky, uninviting and lifeless. But I was there and I decided to enjoy the show. 

         A little bit further, on the surface of the pond, some leaves were floating in a strange dance, resting for a moment, continuing to float, reflecting the light of the sun. Some birds, calming down their note, were sitting on the branches of the trees and were making plans how to postpone the bleak season that they knew it would follow.  

         The garden looked transparent, the alleys were deserted but full of dead leaves, the air was heavy and full of unknown, exotic scents, coming from exotic trees, a warm wind was blowing. I could swear I heard a melody coming from nowhere, a piano melody underlining the falling apart of nature.

         Things changed when I entered the glass house. A different universe, a warm one where winter was not allowed. Huge plants, unfamiliar and overwhelming, were kept under glass walls and windows, in a hopeless attempt to preserve life in a bottle, away from degradation, till next spring. I felt as if I was in the wrong place, so I went outside to enjoy the game nature or God was playing with humans. I took a deep breath and continued my walk, riching the highest point in the garden. I looked down towards the town and what I saw almost suffocated me. My heart was too big for my chest, my blood warmed and I wished I could stop the time for a while. I regreted I hadn’t taken my camera. It was a moment, one in a lifetime, when the greatness of the earth made me think how lucky I was to be part of it. 

Exersari cu Chirila Tudor

Cu Antrenorul.

Citesc din Chirila. Nu tot timpul, din cand in cand. E asa de naucitor cum scrie, ca am nevoie de pauze de respiratie. Si nu cunosc tehnica. Trebuie invatata asa cum inveti tehnica vocala. Pe aia o stiu, am prins-o repede, chiar daca si partitura ma mai lasa fara respiratie din cauza armoniei sublime. Dar ma gandesc la cuvintele dirijorului, la cascatul profund, la relaxarea muschilor, la coborarea laringelui si, din reflex, aplic rapid. 

Cu Chirila e mai complicat. Cum sa respir dupa 20 de cuvinte?Nu am niciun reflex format. Cum sa le aleg repede ca sa nu uit sa ma definesc? Am scris pe un sfert de coala 9 din cele 20 si de atunci ma gandesc la restul de 11. Cum e, Chirila? Hai, zi-mi cum sa fac sa le aleg pe toate! Tu ai pornit jocul asta. Nu e corect sa ma gandesc asa mult, stiu. Sunt asa de multe si asa de greu de ales. Ai dreptate, poate ar trebui sa se instaleze dictatura cuvintelor putine. Avem prea multe la dispozitie si cand avem nevoie de 20, nu le putem alege. Oricum, uneori nu ne sunt deloc folositoare. Nu pot cuprinde trairile noastre. Mi-e ciuda pe multitudinea si diversitatea lumilor din capul lui Chirila. Ma pierd in reflectii nesfarsite iscate de textul citit si nu mai stiu sa respir. Nu cunosc tehnica, asta este. Nu mai stiu sa revin la bulevardul principal al textului. Se ingusteaza si ma obliga sa o iau pe stradute laterale. Poate ca tocmai asta e tehnica. Candva mi s-a spus ca textul nu mai apartine autorului din momentul in care este citi. Apartine cititorului suveran. Regret, Chirila, textul tau imi apartine...Pot croi lumile mele peste el. Eu sunt Tudor Chirila, eu traiesc in lumile tale si le populez cu lumile mele. Si tu faci la fel. Jocul poate merge la infinit. Cine sa-l opreasca?

Si apoi ma gandesc la Jurnalul unui embrion. Mi-e dor de vocea Ingerului. Mi-e ciuda ca nu mi-o amintesc. Nu stiu ce doare mai tare, ca ne nastem sau ca pierdem abilitatea de a auzi vocea Ingerului?



Exersari despre tine 

You have 1 message!
"Vrei sa stii ce-am facut azi? Pai, stai sa-ti povestesc. Mi-am cules sufletul facut cioburi de pe jos si am plecat sa exist fara tine. Am cumparat niste lucruri si m-am intors acasa. Cu sufletul tot cioburi... L-am pus intr-o punguta simpla, altceva nu aveam la indemana, si am bagat punga intr-un buzunar. Acasa am facut ce fac toate femeile puternice: am strans din dinti si m-am apucat de lucru, ignorand punga cu cioburi. Hopa si cliseul! N-am ce face. Nu se poate fara ele. Ne ingramadesc viata in cuvinte ieftine si e usor de lucrat cu ele. Le putem ocoli, imbunatati, ignora, prelucra, dar nu putem fara ele. Ne intoarcem spasiti la ele, ori de cate ori ramanem in pana de cuvinte. Divaghez prea mult. Revin. M-am apucat de lucru. In tot timpul asta, am asteptat sa te intorci si sa lipesti cioburile la loc cu un zambet. Destul de tarziu  s-a intamplat...Nu pot exista fara tine. Ma doare prin tot corpul si ma fac cioburi...Lipeste-ma la loc!"
Message sent.

" E prea tarziu sa mai facem un copil? Raspunde-mi tot aici."
Message sent.
Mi-ai raspuns, dar nu acolo, ci direct, privindu-ma in ochi. Nu stiu de unde vine dorinta asta de a mai face un copil. E cam tarzie, dar ma domina. Nu o pot ignora, e in interiorul fiintei mele. Iti doresti sa faci copii cand iubesti foarte mult. Asta trebuie sa fie explicatia...

Impresii de parinte si nimic mai mult

Si acest text a fost postat pe facebook in iunie 2014.

Acum, dupa ce turneul final s-a incheiat iar emotiile pozitive si negative s-au mai asezat, imi permit sa exprim impresii personale legate de acest eveniment. As vrea sa incep prin a spune ca l-am dus pe fiul meu la handbal, in primul rand, pentru a face sport, in al doilea rand, pentru ca din toate formele de sport practicate in orasul nostru, handbalul se face cu seriozitate si eleganta si, in al treilea rand, pentru faima celor doi Antrenori de la juniori. Mai exista un motiv, poate mai important decat toate cele de mai sus si acesta este dorinta ca fiul meu sa invete valori precum prietenia, loialitatea, spiritul de echipa, curajul, cinstea si rsponsabilitatea.
Turneul final de handbal de la Turda mi-a lasat un gust amar si m-a facut sa ma intreb ce va invata fiul meu din acesta experienta. Si nu pentru ca micii handbalisti s-au clasat pe locul noua. Gustul amar a fost provocat de atitudinea unor parinti fata de ceea ce s-a intamplat pe teren. Am crezut ca rolul parintilor in astfel de situatii este sa incurajeze si sa sustina echipa. Nu cred ca este permis ca un parinte sa injure din tribuna un copil aflat pe teren, nu cred ca un parinte are dreptul sa faca reguli sau sa le impuna in locul antrenorilor. Parintii au fost invitati ca spectatori si ar fi fost bine sa ramana simpli spectatori. Ei trebuie sa inteleaga ca un meci nu se castiga, nici nu se pierde din cauza unui singur copil. Pe teren sunt sapte jucatori, fiecare cu rolul sau. Daca meciul se castiga sau se pierde este vina colectiva. Sa ne gandim care e aportul fiecaruia in cadrul echipei si apoi sa emitem pareri. Un meci nu se castiga pentru a gadila orgoliul parintilor si, daca se pierde, nu ar trebui sa scoata ce e mai urat din oameni.
Dragi parinti, sa avem grija ce ii invatam pe copiii nostri, pentru ca de ei depinde ce se va intampla in viitor cu aceasta echipa. Sa lasam Antrenorii sa-si faca treaba. Daca putem ajuta in vreun fel, sa o facem. Daca nu, sa nu incurcam.
Turneul de handbal trebuie sa fie o lectie pentru noi toti. De aceea, in incheiere, ma inclin in fata celor doi Antrenori, imi declar inca o data respectul imens pentru munca lor, le multumesc copiilor pentru daruire si le doresc mult succes. Sa nu uitati, handbalul este un joc. Sa il pastram asa!
Felicitari, copii! Felicitari, Relu Oroian! Felicitari, Dane Crisan!

Handbalul, iubirea mea...

Foto: Bogdan Sandru

Ce urmeaza este un text din  noiembrie 2014, postat pe facebook, intr-un moment in care echipa de handbal a orasului era intr-o situatie delicata in clasament si din punct de vedere al moralului. Mi-e drag textul si de aceea am decis sa il pun pe blog. Deci...

Draga echipa,

De ce e frumos orasul asta? Pentru ca Ariesul trece prin el si ii spala fata, pentru ca are Cheile Turzii aproape si imprumuta orasului ceva din maretia lor, pentru ca are cea mai frumoasa salina din lume si, nu in ultimul rand, pentru ca are oameni frumosi, cu suflet mare si cu trairi adevarate. Si poate ca motive ar mai fi. Pentru noi, fanii, sigur mai exista unul. Cand mergem pe strada, cu capul plecat si cu sufletul plin de griji, unul din lucrurile care ne scot din ale noastre este un afis mic si colorat in galben si albastru, care anunta urmatorul meci de handbal. Fiecare meci e o evadare din griul grijilor de zi cu zi, ocazia de a sparge tiparele, adrenalina si bucurie, iar voi, handbalistii, sunteti eroii nostri. Barbatii va respecta si va invidiaza, femeile va adora, copiii v-au transformat in idoli, bunicii si bunicile uita ca au pensii de mizerie si dureri de oase.
Ne-ati invatat sa visam frumos, ne-ati invatat ca se poate, ne-ati invatat ca munca serioasa aduce rezultate pe masura. Locul III in sezonul trecut a fost o realizare la care nu am indraznit sa speram. Ar fi trebuit sa iesim in strada sa sarbatorim alaturi de voi.
Va apreciem munca si sacrificiul, va respectam pentru ceea ce sunteti, traim si murim la fiecare meci alaturi de voi, suferim alaturi de voi la fiecare accidentare si ne place sa credem ca suntem al optulea jucator de pe teren.
Ne inclinam cu respect in fata fiecaruia dintre voi si va rugam sa nu renuntati la visul frumos care se numeste AHC Potaissa Turda. Luati-ne cu voi la fiecare meci din deplasare, undeva intr-un buzunar de suflet, iar la meciurile de acasa acordati-va timp sa ascultati inima mare care bate alaturi de voi in sala Gheorghe Baritiu.
Hai, Potaissa! 

Magie pe doua roti

E suficient un tur de pista spectaculos ca un simplu muritor sa devina zeu. Nici nu trebuie sa castige cursa, e suficient sa-ti ofere spectacol, sa vezi depasiri spectaculoase, sa vezi cum imblanzeste fiara cu doua roti, cum pastreaza cu maiestrie un echilibru fragil, cum isi depaseste propriile frici si propriile limite. Atunci, tu, privitorul, simti ca poti orice, simti cum iti cresc aripi, imprumuti din miracolul petrecut pe pista. Ochii nu se mai pot dezlipi de ecranul televizorului, nivelul de adrenalina o ia razna, pulsul e vraiste, asteptarea te omoara. Pilotul se desprinde o data, a doua oara, a treia oara, pierzi sirul. Cursa se termina si nici nu mai conteaza cine a iesit pe primul loc. Tot ce iti ramane in minte este minutul de magie in care pilotul isi demonstreaza maiestria.

Nu sunt fan Rossi, dar nu pot sa nu admir perseverenta, talentul si eleganta cu care parcurge fiecare cursa. Meritele lui sunt de necontestat si sunt convinsa ca va fi greu de egalat. Imi plac  si rasturnarile de situatie gen iesirile din cursa ale lui Marquez, pe care il admir pentru ca la o varsta la care altii petrec prin cluburi, el munceste din greu pentru a-si implini visul. Sa fi campion mondial la 20 si ceva de ani nu e chiar simplu. Apoi, mai sunt si cursele ca cea de azi in care, un pilot ( Pedrosa) care a stat mult timp in umbra altora, tasneste si face imposibilul posibil. Si asa, incet, incet, microbul se instaleaza si devin fan. Excelenta, in orice domeniu, actioneaza ca un drog. Excelenta a fost  reprezentata azi de duelul Rossi-Pedrosa pe pista de la Aragon. Hats off, gentlemen!

Sunday flavour

Nu intentionez sa transform blogul in retetar dar, daca simt nevoia, voi posta imagini si impresii despre retete incercate care mi-au indus o anumita stare.

Savurati o felie de Tosca, alaturi de cafeaua aferenta!

Va doresc o duminica aromata!:)

Toamna

S-a dus si vara... De unde stiu? Din aer, din lumina solara mai molcoma si mai obosita, din vant, din felul in care canta greierii a disperare, din nostalgia din sufletul meu, din primele nuci verzi mancate pe furis, din gustul merelor, din primele nuante de galben din copaci. Mai e nevoie de alte argumente? Am mancat primele nuci verzi cu pofta dar si cu teama, teama de frig si de iarna, teama de ianuarie si februarie.

Pentru mine toamna e o incantare, e o nebunie de senzatii, arome si culori, e o forta a naturii. Nu cred ca as alege primavara in defavoarea toamnei. Primavara e un copil cam needucat, care nu tine cont de maniere, face totul cu nerabdare si cu nepasare, iar vara e o nebuna infumurata, care crede ca totul i se cuvine si totul i se permite. Toamna, in schimb, face totul cu migala si cu eleganta: asaza culorile, elibereaza arome nebunesti, ploua mult, dar frumos, ne suceste mintile ca o doamna stilata si misterioasa din inalta societate de alatadata si, pana ne dezmeticim, isi ia talpasita si ne trezim cu iarna pe cap.

Dar nu lasa nimic la voia intamplarii: umple camarile, extrage licori fermecate care sa ne tina de urat peste iarna, coace fructele, ne decoreaza peisajul, ne intoarce pe toti in sinea noastra, de unde ne-au scos celelalte doua nebune, primavara si vara.

Toamna e o doamna chiar si atunci cand ne ploua. Ne ploua incet, manierat si cu eleganta. Nu poti sa nu o iubesti chiar si atunci cand ne bate cu vantul si cu ploile reci, pentru ca ne aduna in case langa cei dragi, ne creeaza starea pentru a face planuri pentru anul care vine, cu o ceasca de ceai fierbinte in mana.

Dumnezeu, in nemarginita-i intelepciune, ne-a facut-o cadou! Sa ne bucuram de ea!